an nou fericit

Un an nou cat mai fericit, cu cat mai multa sanatate si cat mai multa fericire alaturi de oricine va doriti. Va transmit 102 pupici, si, daca aveti timp, cititi si ce-am terminat de scris ieri, dar am publicat doar astazi.

LA MULTI AAAAAAAAAAAAAAANI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Continua >>>

evolutie - partea 3

Ultimele zile le petrecuse cu tatal ei. Se plimbara, discutara despre viata in general, despre rolul omului in societate, despre viitor, despre George, despre nepoti…Afara era o alta lume. Cea din interiorul sferei era reala dar nu era veritabila. Era controlata in intregime de om. Lipseau cu desavarsire animalele, plantele exotice. De cand omul nu mai avusese ocazia sa exploreze in liniste o padure de afara, exista posibilitatea sa fi aparut chiar specii noi. Ileana era putin speriata de aceasta lume in care avea sa paseasca. Era si mai speriata de sentimentul acesta al descoperirii, al simtirii si atingerii necunoscutului. Urma sa vada cum arata cu adevarat o floare. In sfere florile nu existau deoarece nu erau considerate absolut necesare pentru supravietuire. Singurele flori pe care le vazuse fusesera cele pe care i le aratase tatal ei intr-o excursie la livezi. Acolo erau multi pomi: meri, peri, pruni, ciresi, si toti aveau niste flori atat de delicate, de mici si de frumoase. Desi mersese o singura data, simti viata cum pulseaza in jurul ei. Stia ca va redescoperi emotia aceasta in momentul in care va iesi din sera. Timpul trecu repede si veni ziua cea mare. Ileana trecu cu bine de momentul transformarii, si dupa o noapte de odihna si multe analgezice, era gata de misiune. Plecare de dimineata devreme. Nu mai avusera nici unul voie sa discute cu nimeni. Echipele erau de cate 10 persoane. Erau 7 soldati si 3 cautatori. Dupa cum stia deja, soldatii responsabili cu paza Ilenei erau Alex si George. Desi si-o imaginasera cum va arata, baietii nu putusera sa-si stapaneasca uimirea. Era mica, frumoasa ca o papusa si vorbea ca si cum ar fi inghitit toata viata heliu.

La putin timp dupa, au iesit din sfera. Au trecut de toate filtrele si s-au trezit aproape fara sa-si dea seama afara.
Natura era intr-adevar impresionanta. La cam o suta de metri de locul unde se termina sfera incepea padurea. In departare se zareau munti. Comparativ cu ce poze vazusera prin carti, si-au dat seama ca sunt acoperiti cu zapada. Aerul proaspat de afara se dovedea a fi un stimulent suplimentar. Echipa era pregatita sa-si inceapa misiunea: uciderea reginei si distrugerea unui cuib aflat la 2 km distanta de pozitia lor. Toate celelalte cuiburi se aflau la distante mai mari de 10 km. Acesta era cel mai apropiat, deci prin urmare cel mai periculos si trebuia distrus imediat. Altfel, in scurt timp, intreaga zona urma sa fie contaminata in mai putin de o luna. Pornira la drum.
Profesorul primise vestea mortii ficei sale pe seara. Echipa ei fusese exterminata cu repeziciune. Informatiile pe care Centrul de Ofensiva si Supraveghere le primise de la aparatele de comunicatie erau suficient de concludente. Dupa cum se obisnuia, informatiile fusesera imediat trimise membrilor familiei sau a persoanelor de contact pe care membrii echipei le lasasera pentru astfel de situatii.
Ardeleanu merse acasa. Tot timpul se considerase pregatit si pentru momentul acesta. S-a dovedit ca nu era deloc asa. Plansese toata seara. Incerca sa isi revina si sa treaca peste de nenumarate ori, dar de fiecare data izbucnea iarasi in lacrimi. Simtea o dorinta puternica de a ucide el cu mana lui fiecare gandac din lume, de a-i executa pe fiecare in parte. Vroia sa-i faca sa sufere, isi dorea nespus sa auda ultimele sunete pe care le-ar fi scos acele fiinte. Ajunse sa stea sprijinit in maini si sa izbeasca furios cu pumnul in podea. Lovea si plangea. Si dintr-o lacrima a iesit un gandac. A crezut ca innebuneste incet, dar si daca era asa, ar fi fost o nebunie si mai mare sa nu-l omoare. Asa ca l-a strivit. Pentru o secunda a simtit ca a razbunat moartea Ilenei. Apoi, din urmatoarele lacrimi, mai iesisera cativa gandaci. Incepeau sa iasa pe unde oriunde gaseau un loc. Podeaua se umplu in curand, iar profesorul cazu si el mort. Vietatile incepura imediat sa consume tot in jurul lor si cresteau vazand cu ochii. Dupa ce terminara cu locuinta profesorului trecura la urmatoarea.
Vestea distrugerii orasului se raspandi cu repeziciune. Gandacii distrusesera tot din interior. Inca nu se stia cum intrasera, cum ramasesera nedetectati si cum de ajunsera sa fie atat de multi incat un oras intreg sa nu poata sa le faca fata. Existau prea putini supravietuitori: 2 femei, ambele insarcinate, reusisera in mod miraculos sa scape. Fusesera salvate si duse intr-un oras invecinat. Viata lor era nepretuita. Reprezentau viitorul, si faptul ca tocmai scapasera dintr-o astfel de situatie, constituia un motiv de speranta in plus.

Continua >>>

evolutie - partea 2

Ileana era putin plictisita. Il auzise pe tatal ei vorbind de o mie de ori despre lucrurile astea. Le cunostea bine si le intelegea. Gandul ei era la raspunsul pe care urma sa-l primeasca in acea dupa amiaza de la Comisie. Daca era pozitiv, de saptamana urmatoare isi incepea misiunea ca si cautator. Era ciudat pentru ea: avea un iubit, o gramada de prieteni cu care crescuse, dar totusi misiunea era mai importanta. Si prietenii ei erau soldati, asa ca cel mai probabil urmau sa plece in misiune impreuna.

- Atat pentru cursul de astazi, urmeaza sa ne vedem saptamana viitoare. Pentru cei dintre voi care veti pleca in misiune, va urez multa bafta si intoarcere cu bine acasa.Studentii se ridicara si se pregatira de plecare. Ileana cobora pana la tatal ei.- Servus tata, cum iti merge? Imi pare rau, dar de-abia am avut timp sa te caut zilele astea. Am fost tare ocupata cu invatatul pentru examenul de cautator...In fine, bine ca aproape s-a terminat. Cu putin noroc...
- Nu-i nimic draga mea. Altfel cum iti merge? Cu George te-ai mai intalnit? Ultima data, la cina, parea cam stresat de examene.
- E, stii cum e el…toata ziua numai zambete si fericire, dar cand vin examenele nu mai vorbeste nici cu maica-sa.
- He he, ce probleme aveti si voi. Si spune-mi: esti entuziasmata? Saptamana viitoare pleci in misiune.
- Hai mai tata mai, nu te mai agita degeaba…Daca nu o sa fiu acceptata? Tot timpul iti place sa planifici si sa te agiti, pe cuvant daca te inteleg.
- De data asta nu-mi fac planuri degeaba. Doar stiu ce copil am crescut si de ce e in stare. De George al tau nu stiu ce sa zic…niciodata nu pare motivat. Tot timpul sta si viseaza, sau, daca nu viseaza, isi face griji ca e ceva in neregula cu el. Ciudat baiat, nu stiu ce vezi tu la el
- Of Doamne, de fiecare data aceeasi discutie. Ce-ai cu el daca mie imi place? Nu te pune nimeni sa-l pupi in locul meu. Esti de groaza…In fine, eu am venit sa iti spun ca diseara esti invitat la mine la cina. Daca o sa fiu acceptata o sa fie bine pentru ca tu o sa ma lauzi. Daca nu, asta este, tot tu va trebui sa ma si consolezi, chiar daca in general reusesti sa ma faci sa ma simt si mai prost.
- Bine bine, o sa vin. Nu-i ca si cum as avea altceva de facut decat sa imi idolatrizez unica fiica. Te pup si ne vedem diseara. Acum trebuie sa plec…ma astepta decanul in biroul sau in legatura cu nu stiu ce cercetari facute recent. Are nevoie de parerea mea.
- Oka tati, atunci ne vedem diseara. Si doar ca un mini-avertisment: o sa vina si George, si Alex cu Mihaela. Incearca sa treci pe acasa si sa te schimbi in ceva mai tineresc….E hai, nu te imbufna, stii ca glumesc.
Ileana isi saruta tatal pe obraz si pleca. Trebuia sa se intalneasca cu George si Alex, colegii ei de pluton, pentru a astepta afisarea rezultatelor. Desi omenirea evoluase mult fata de Vechea Epoca, rezultatele examenelor erau afisate inca pe liste, dupa criteriul Admis/Respins. Nici sentimentul de neputinta nu se schimbase de-a lungul secolelor. Acest sentiment omniprezent de-a lungul veacurilor a cauzat tocirea a nenumarate perechi de pantofi si de podele, a creat nenumarate carari circulare in sali maiestuoase. Acum urma ca Ileana si prietenii ei sa faca acelasi lucru, sa infaptuiasca inconstient aceasta traditie transmisa genetic de secole. Cu siguranta omul nu se schimbase prea mult. Acesta era defectul lui major: reusea sa se adapteze la diverse situatii, dar fara a schimba fundamental nimic. Intr-un fel totul are sens: in proportie de 85% avem acelasi cod genetic ca si lenesul.
George si Alex asteptau nelinistiti pe o banca. George facea cercuri cu un bat in nisip, cosntruia tot felul de scenarii in minte, pe care mai apoi le rezolva, le adapta, prevedea pentru fiecare o gramada de lucruri neprevazute si cum sa se descurce cu ele. Parea pregatit pentru tot, mai putin pentru rezultatul pe care avea sa il afle. Pe de alta parte, Alex parea complet impacat cu el insusi. Oricum aplicase pentu cautator doar pentru a nu fi el cel care sparge gasca din liceu. Nu le spusese niciodata, dar chiar ii iubea pe ei, pe prietenii sai. Poate ii iubea chiar mai mult decat pe Mihaela. Ii fusese imposibil sa inteleaga de ce. Totusi, fiind mereu cufundat in joc sau in studiu, nu si-a exprimat niciodata deschis sentimentele. Pana la urma nu avea rost: oricum ceilalti stiau…
Cand Ileana se apropie de ei, Alex ridica putin capul, zambi scurt, dupa care isi relua activitatea. George o saruta scurt si apasat, dupa care reveni si el la tururile sale de incalzire. Dispozitia fetei, mai relaxata si mai increzatoare decat s-ar fi asteptat, i-a prins pe picior gresit. Intr-un fel, cei trei pareau ca incearca sa se armonizeze in emotii de fiecare data, dar astazi nu le iesise. Ileana rupsese prima tacerea:
- Nimic?
- Nimc, raspunse George.
- Mdea, continua Alex.
- La un moment dat au iesit sa cumpere apa. Nestiind ce se intampla era sa scap 2 stropi pe mine de emotie. Bine ca m-am controlat..., spuse George, cu un suras fortat pe figura. Ileana il mangaie usor pe obraz, zabovi putin in dreptul urechii, dupa care il consola:
- E hai, stii ca o sa fie bine. Trebuie sa fie bine, alta alternativa nu exista. Isi incheie fraza cu un mic suras, delicat, sensibil si usor nesigur. Nu stia daca vorbele ei sunt adresate direct lui George, sau doar simtea ca trebuie pronuntate cu voce tare pentru a se imbarbata.
In momentul urmator, usa imensa a cladirii in fata careia asteptau, se deschise cu un scartait sinistru. Se citea lista celor admisi. Ileana isi auzise numele printre primii. Acum era totul rezolvat: o sa ajunga toti cautatori, o sa lupte si o sa castige impotriva gandacilor, dupa care o sa revina acasa si o sa aiba a viata fericita. Cu putin noroc, tatal ei ar fi putut ajunge sa fie bunic. De mult visa la asta.
Din pacate, baietii nu isi auzisera nici unul numele. Amandoi picasera. Erau soldati foarte buni, dar profilele lor psiholigice nu era potrivite cu acela al unui cautator. Totusi, nu era rau de tot. Ramaneau in continuare in aceeasi unitate, dar rolul lor era cu totul altul. Rolul soldatilor era acela de a-i proteja pe cautatori, indiferent de costuri. Riscul de a muri era mult mai mare, si, de cele mai multe ori era complet justificat.
A urmat mai apoi cina, unde atmosfera a fost destul de relaxata. Alex se comporta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru el era indiferent. Intr-un fel ii placea idea de a-si proteja prietena cu pretul vietii. Se intrebase de multe ori daca se poate considera un prieten adevarat, dar ar fi in stare sa faca sacrificiul suprem pentru cei apropiati, chiar si atunci cand acest sacrificiu ar fi inutil si le-ar prelungi viata doar cu o clipa. Era fericit pentru ca avea sa afle. Era optimist. Stia ca o sa aiba ocazia. Alex purta o discutie destul de aprinsa cu Profesorul, ceva in legatura cu schimbarile politice recente si cum vor influenta ele perspectivele de supravietuire. Mihaela nu mai reusise sa ajunga. Era si ea destul de ocupata, si oricum nu era pentru ea nimic de sarbatorit. Psiholog de meserie, intelegea cel mai bine motivatiile soldatilor, sentimentele si trairile lor, in special cele care ii bantuiau pe cei intorsi din misiuni. Credea sincer ca toate mortile sunt inutile si ca intr-o zi oamenii si gandacii o sa isi dea mana si o sa convietuiasca in pace. Ileana, in loc sa sarbatoreasca cum isi propusese, incerca sa il inveseleasca pe George. Incerca intai cu o sticla de vin rosu, demisec, pe care tatal ei o aduse, dar nu avu succes. Totusi, dupa inca vreo 2 shoturi de tequilla, baiatului ii mai trecuse supararea. Ii revenea incet incet culoarea in obraji. Era pentru prima data in ultimele 2 saptamani cand paloarea fetei lui, prezenta tot timpul in momente de stres, incepuse sa dispara. Dupa asta, povestira putin, apoi George adormise istovit pe un scaun incomod, impletit din rachita.
Pentru Ileana urma o perioada foarte ocupata. I-ar fi placut ca macar in seara aia, George sa fi putut sa fie alaturi de ea, cu adevarat alaturi de ea. Sa o stranga in brate, sa o sarute si sa o iubeasca. Dar stia ca niciodata Cupidon nu isi inmuiase sagetile in vodca sau tequilla. Poate in vin, dar cu siguranta doar si le inmuiase, nu le uitase inauntru pana sa rugineasca.
Procedura standard o stia: urma sa ia parte la cateva cursuri de supravietuire intr-un mediu artificial supradimensionat. Acolo urma sa vada cat de cat ce inseamna sa fi mic. Urma sa se antreneze cu noile arme si sa se pregateasca pentru uciderea rapida si eficienta a reginei. Totodata, trebuia sa invete si cateva trucuri de supravietuire in cazul in care toti protectorii ei ar fi murit. Manualele militare cultivau un gen de cod al luptei: ramas singur impotriva a milioane, era inutil sa te intorci. Singura incertitudine era momentul mortii. In concluzie, luptatorul trebuia sa-si continue misiunea, pentru ca asa avea sanse de reusita. Si chiar daca nu reusea sa se intoarca, realizarea lui avea sa fie marcata, inscriptionata pe interiorul zidului orasului, alaturi de alte asemeni realizari bravo, sarbatorite doar post-mortem. Sloganul, inscritptionat cu auriu pe coperta oricarui astfel de manual, suna astfel: “Niciodata singur si invins. Mereu biruitor.” Fusese conceputa de dobitoci, cu siguranta.
Cu o zi inainte de plecare in misiune, trebuia sa isi ia la revedere de la cei dragi, dupa care sa intre in Transformare. Procesul de miniaturizare era destul de dureros. In ciuda anesteziei totale de care aveau parte pacientii, ei tot urlau de durere in somn. Cei mai multi se trezeau istoviti ca dupa un cosmar infiorator. Apoi adormeau pana a doua zi. Se trezeau de dimineata, erau dusi la echipa lor, apoi erau scosi din oras, de fiecare data cu ordine si misiuni precise. Asta urma sa pateasca si Ileana.

Continua >>>

evolutie - partea 1

- Întotdeauna subiectul evolutiei si al geneticii vietii a fost unul complicat. Tot timpul noi am fost pe ultima treapta a evolutiei. Omul, creatie divina, protejat de forte cosmice pe care in cele din urma ar fi ajuns sa le controleze, era rezultatul a miliarde de ani de procese chimice complicate. In cultura vechii epoci, potentialul uman era exagerat intr-o maniera foarte romantica: mutanti, eroi, oameni cu puteri speciale, prezicatori si cititori in stele, toti isi aveau locul intr-o societate in continua crestere, in continua dezvoltare si colonizare a Pamantului....

Asa incepea Profesorul Ardeleanu in fiecare an cursul de Istoria Vechii Epoci. Profesorul implinise de curand 44 de ani. Mama sa fusese una dintre supravietuitoare. Ajunsese in oras, nascuse, apoi murise. Profesorul era destul de batran pentru epoca lui. Totusi, ocupatia nu il supunea la prea mari riscuri. Speranta de viata in linia lui de munca ajungea pana la 55 de ani. In schimb, diviziile de luptatori la pregatirea carora contribuia, aveau o speranta de viata medie de 25 de ani, si asta din cauza ca pana la 24 erau doar in instruire. Universitatea, locul in care lucra, avea o traditie de secole in pregatirea celor mai buni infanteristi si cautatori. In vremea lui, lupta pentru supravietuire era din ce in ce mai crancena. Oamenii traiau in orase izolate, globuri mari de titaniu izolate aproape complet fata de lumea de afara. Intrarea si iesirea se facea doar in cazuri de extrema importanta. In general, soldati erau trimisi la lupta. Foarte rar se intorcea cineva. Fiica profesorului Ardeleanu, Ileana, era si ea soldat. De mica fusese crescuta in spiritul urii fata de creaturile din exterior. Era o studenta de exceptie, care trecuse cu brio cele mai dificile simulari de teste de supravietuire. Dusmanul era periculos si mereu pregatit sa loveasca cu o viteza fulgeratoare. Ileana era infanterista, dar tocmai aplicase pentru o pozitie in cadrul echipei de elita a cautatorilor.
Profesorul Ardeleanu incepea cel de-al doilea curs astfel:
- De-a lungul veacurilor, omul a incercat in permanenta sa isi faca viata mai usoara, mai frumoasa, mai accesibila. Atingand apogeul Vechii Epoci, omul a ajuns sa construiasca super-calculatoare avand dimensiuni de ordinul milimetrilor. Putere de calcul extraordinara la dimensiuni minuscule, acesta a fost principiul urmarit timp de secole. Cu o simpla apasare de buton, omul putea sa isi controleze intreaga viata. Pentru noi, acest lucru nu s-a schimbat foarte mult: inca avem posibilitatea sa folosim si sa dezvoltam tehnologia din vechime; inca reusim sa ne controlam intreg mediul cu un singur click, dar pretul platit pentru aceasta ne face sa ne dorim intoarcerea in epoca de piatra. Tehnologizarea excesiva, nivelul crescand al radiatiilor, la care oamenii se adaptau treptat, au dus la crearea unei noi specii. Aceasta noua specie, conducatoarea actuala a planetei, era gandacul. Odata un gandac de bucatarie, pe care il striveai cu usurinta si indiferenta, s-a schimbat treptat si s-a adaptat mult dincolo de posibilitatile noastre. In cursul vietii unui om, in decurs de 3 generatii in medie, se perindau zeci de mii de generatii de gandaci, fiecare cu un pas mai aproape de saltul evolutiv.
In timpul acestui discurs, studentii notau de zor sau isi puneau intrebari existentiale. Auzisera pe acasa, in copilarie, mai mult cu iz de legenda decat de fapt isoric, cum ca acesti gandaci reusisera sa asimileze metale in organismul lor si sa le foloseasca proprietatile. Gandacul, vietate care supravietuia in ciuda incercarilor constante de exterminare, a inceput sa ucida. Din victima, a devenit pradator. Secolele urmatoare au dus la o schimbare si mai accentuata. Fostii numiti gandaci de bucatarie s-au diversificat asemeni unui musuroi de furnici: reginele, lucratorii si soldatii. Totusi, au existat cateva schimbari fundamentale, pe care omul acelor vremuri ar fi trebuit sa le prezica, dar a esuat, datorita orgoliului sau, a dorintei permanente de a cauta ceva mai MARE, mai BUN.
Profesorul continua molcolm:
- Dupa cum spuneam, exista o tendinta puternica de minimizare tehnologica. Desi omul se astepta ca el sa evolueze intr-o creatura splendida, inzestrata cu puteri aproape dumnezeiesti, capabil sa mute literalmente muntii din loc si sa infaptuiasca fapte grandioase, istoria a dovedit altceva. Penibilul gandac, iradiat si modificat genetic, a inceput sa asimileze tot felul de substante chimice, incepand cu metale, si terminand cu explozibili sau otravuri. S-au diferentiat mai multe specii. Sunt sigur ca le cunoasteti deja pe marea majoritate, asa ca voi insista asupra a doua dintre ele: soldatii si reginele. Dupa cum prea bine stiti, soldatii sunt principalul inamic al omului: puternici, mari, rapizi si letali, sunt in stare sa ucida un batalion intreg in mai putin o de secunda. Reginele pe de alta parte au avut o evolutie mult mai "ciudata". Omenirea se astepta ca pana si sfarsitul sa-i fie gradios, un eveniment unic in univers, de genul unui asteroid care faramiteaza planeta, sau a unei stele care se stinge, dar inainte de toate, ucide tot in calea ei. Sfarsitul in schimb, aproape a fost cauzat de un gandac minuscul, de marimea unui ovul, greu vizibil cu ochiul liber. Acest gandac a fost prima regina. Acest gandac a fost primul care a inteles ca marimea chiar conteaza. De ce sa te dezvolti intr-o creatura gigant, sub forma de creier, cum s-ar fi asteptat oamenii de stiinta ai Vechii Epoci? De ce sa fi o tinta sigura, usor de nimerit de catre oricine suficient de abil incat sa ia o piatra in mana? De ce sa nu fi mic, si sa te ascunzi cat mai usor? De ce sa nu ai posibilitatea sa dai nastere unor creaturi capabile sa ajunga la dimensiuni impresionante, astfel incat sa fie protectorii tai si, totodata, o diversiune exceptionala? De ce nu....?
Acesta fusese inceputul. De atunci, orasele oamenilor fusesera distruse unul cate unul. Noile orase erau diferite: nu permiteau nici unui gandac sa patrunda, oricat de mic ar fi fost. Singurul lucru care asigurase supravietuirea oamenilor atata timp fusesera oamenii de stiinta care au reusit sa izoleze schema de baza din spatele codului genetic al gandacilor. Dincolo de acest cod de baza, tot restul se rezuma la cateva variatii minore, dar care aveau un efect cutremurator in practica.
- Oamenii s-au luptat ani intregi cu morile de vant. Au cheltuit resurse pretioase pentru a detecta cuiburile gandacilor si pentru a le distruge in intregime. La prima vedere niciodata nu supravietuia nimic, dar, in cateva zile, in ciuda supravegherii atente a locurilor, cuibul era din nou plin de gandaci. Multa vreme totul a fost un mister. Singura concluzie la care se putea ajunge initial era aceea ca gandacii erau nemuritori. Intr-o zi a avut loc marea descoperire. In timp ce soldatii inspectau locul unei exterminari, cativa dintre ei s-au gandit sa-l sperie pe bibanul pe care il aveau in echipa. Nefericitul panicat puse repede pusca la ochi si vazu prin luneta un gandac urias...De fapt gandacelul era minuscul. L-au omorat imediat. Cateva zile mai tarziu au constatat cu stupoare cu acel cuib nu mai revine la viata. Prima regina fusese ucisa. Totusi, avand milioane de regine, capabile sa supravietuiasca oricarui atatc de orice tip, chiar si nuclear, gandacii nu pot fi invinsi. Singura alternativa este aceea de a ne izola pe noi insine si sa incercam sa supravietuim pana cand roata evolutiei se va intoarce din nou. 5 ani dupa evenimentul acesta de cotitura al razboiului a fost creata Forta Speciala a Cautatorilor. Oamenii de stiinta ai secolului trecut au construit o raza de micsorare. Aceasta aducea un om adult la o inaltime de aproximativ 30 cm. O astfel de transformare putea fi facuta reversibila doar dupa 6 luni, timp in care cautatorul era in misiune. Misiunea lor era destul de simplu de prezentat: trebuiau sa patrunda in cuiburile din preajma oraselor si sa ucida regina sau reginele. Rata de succes a misiunilor se apropia de 25% la inceput. Apoi gandacii s-au adaptat si a scazut la un 10%. Totusi, cautatorii erau cei mai apreciati oameni in viata. Erau destepti, puternici, pregatiti sa asigure supravietuirea umanitatii. Rolul lor a ramas neschimbat. Acum e randul vostru sa intelegeti ce ne-a adus aici si ce putem face sa supravietuim. Unii dintre voi o sa fiti cautatori, dar toti trebuie sa va intelegeti rostul in aceasta lume. Am ajuns intr-un moment unde viata e mai valoroasa ca niciodata. Iar voi o sa deveniti in curand protectorii ei.

Continua >>>

craciun fericit

Deci ia priviti ce am primit de la varu meu:

Se pare ca lumea exagereaza cu principiul: "Sex sells". Adica pana cand...

Continua >>>

fara zahar - luv story

foarte tare piesa. priviti babutza de la falsete, falsete, cu ochelarii ei mari si privirea hrapareata...doamne ce-am mai ras

Continua >>>

muraturi

Bucuresti, prezent:
aglomeratie infernala, masini peste masini, locuri de parcare din ce in ce mai putine, masini in serviceuri din ce in ce mai multe;

Bucuresti, peste 6 ani
Mircea se trezeste in fiecare dimineata la ora 6. Trebuie sa ajunga la munca pana la ora 9. Se trezeste, opreste ceasul, mai motaie un sfert de ora dupa care incepe ritualul de dimineata: cafea, televizor si ocazional cereale cu lapte; in general doar cereale...

Locuieste cam la 6 kilometri de servici. Pe jos, probabil i-ar lua o ora jumate. Cu bicicleta ar face probabil mai putin, dar nu are cum sa ajunga pana acolo, si chiar daca ar avea, nu ar avea unde sa o lase. Cu masina drumul e ucigator, dar ramane singura solutie. Metroul s-a surpat de mult. Ultima data cand se incercase inlocuirea unor conducte de apa, Dorel a spart din greseala unele de gaz, care la randul lor au afectat serios structura de rezistenta a multor blocuri si edificii. Metroul a resimtit efectul din plin. Totul se intamplase in zona eroilor. Explozia distrusese in integime statia. Tunelele au fost inundate de Dambovita si au fost declarate inutilizabile. O masina mai nou costa 25 RON, cu plinul facut. Evident, 25 RON e cel mai ieftin model, folosit zilnic pentru mers la munca. Masina e construita dintr-un aliaj nou si foarte usor. Sunt si foarte usor de fabricat. Poti sa cumperi una de la orice benzinarie si sunt suficiente pentru o singura persoana. Mircea a mers pana la RomvPetromul din colt si isi lua una rosie, de 2 persoane. Miercurea isi lua tot timpul una rosie. In parcarea din fata, erau afisate masini de mai multe dimensiuni: cea mai impresionanta era una de 4 persoane, care costa 250 RON si care avea o autonomie de 400 de km. Era inca prea devreme pentru el sa se gandeasca la vacante. Drumul pana la munca era a doua cea mai neplacuta perioada a zilei. Pentru Mircea, intoarcerea era cea mai chinuitoare. In general lucrurile se desfasurau in felul urmator: se urca in masina, o lua in jos pe bulevard, intra pe niste stradute stramte de unde lua o colega de servici cu el, apoi revenea in bulevardul central si mergea pana unde avea sansa sa ajunga. In unele zile merge 2 km, in altele 3. Arareori reusise sa mearga 4 km. I se intamplase o data, cand toata lumea plecase in pelerinaj la moastele unui sfant nou descoperit. Parcarile erau intr-adevar ciudate si, de departe, cele mai periculoase locuri din lume. O masina parcata nu mai putea fi mutata. Cand nu mai aveai unde sa mergi, coborai din masina si continuai pe jos, printre celelalte masini. Din tot bulevardul imens, de 70 de metri latime, oamenii nu circulau pe o banda de mai mult de 10 metri. Se fereau de noile creaturi ce aparusera in acest nou habitat antropic. Daca mergeai singur riscai sa fi atacat de caini si aurolaci. Aglomerarile de oameni erau evitate, mai ales datorita sunetelor stridente pe care le scoteau mobilele lor. Se aflau la un pas de apocalipsa, si totusi soneriile nasoale nu disparusera inca. In doar 5 ani, animalele urbane avusesera o evolutie surprinzatoare: li se latisera si lungisera maxilarele, le mai crescusera 2 randuri de dinti foarte ascutiti, care se schimbau regulat precum cei de rechin, se hraneau cu masini si ocazional, in zilele cu adevarat toride, se desfatau cu ce mai gaseau prin rezervor. Umblau in general in haite de cate 50 de indivizi. Cinci sau sase era masculi alfa, si aurolaci, si caini. Restul nu distingeai prea bine ce sunt. Cel mai bine era sa ii eviti. In mod ciudat, aceste noi creaturi erau chiar apreciate in societate: isi faceau excelent treaba de gunoieri urbani, consumau si digerau cantitati uriase din orice aliaj. Oamenii de stiinta nu gaseau nici o explicatie. Mircea in schimb, s-a gandit tot timpul ca pentru ei totul e un fel de turta dulce, cu sau fara glazura, invelita sau nu in ciocolata, cu bombonele sau cu fructe deshidratate.

Pentru Mircea, existenta sa nu are sens, cum nu are nici cea a celor din jur. Singurii care fac ceva folositor sunt devoratorii de gunoaie. Cinic vorbind, singurul sau scop este acela de a-i tine satui pe devoratori, adevaratii conducatori ai lumii.

Bucuresti, peste 10 ani:
...

Continua >>>

blog sor

Si-a facut sor-mea blog. http://melycarcu.blogspot.com. Pe langa faptul ca m-a luat total prin surprindere vestea, imi place si mai mult blogul in sine.
Cititi si-o sa vedeti ca cel mai probabil e mai matura decat mine. Pffff, de 23 de ani ma chinui sa cresc si inca n-am gasit formula magica: ce-i drept, inca nu a aparut la publicitate pe cartoon network.

Si sor, si iubita, si cativa prieteni au blog: sunt inconjurat de oameni cu o dorinta puternica de exprimare. Imi place extraordinar de mult...

Continua >>>

vine Craciunul

In seara asta am impodobit bradul: sper sa tina pana plecam din Bucuresti. Uite si cateva poze, cu bradul doar.

Mos Craciun va saluta cu drag:

Si uite si un colind care sa mearga bine cu pozele:

Incet, incet, vine Craciunul...

Continua >>>