evolutie - partea 3

Ultimele zile le petrecuse cu tatal ei. Se plimbara, discutara despre viata in general, despre rolul omului in societate, despre viitor, despre George, despre nepoti…Afara era o alta lume. Cea din interiorul sferei era reala dar nu era veritabila. Era controlata in intregime de om. Lipseau cu desavarsire animalele, plantele exotice. De cand omul nu mai avusese ocazia sa exploreze in liniste o padure de afara, exista posibilitatea sa fi aparut chiar specii noi. Ileana era putin speriata de aceasta lume in care avea sa paseasca. Era si mai speriata de sentimentul acesta al descoperirii, al simtirii si atingerii necunoscutului. Urma sa vada cum arata cu adevarat o floare. In sfere florile nu existau deoarece nu erau considerate absolut necesare pentru supravietuire. Singurele flori pe care le vazuse fusesera cele pe care i le aratase tatal ei intr-o excursie la livezi. Acolo erau multi pomi: meri, peri, pruni, ciresi, si toti aveau niste flori atat de delicate, de mici si de frumoase. Desi mersese o singura data, simti viata cum pulseaza in jurul ei. Stia ca va redescoperi emotia aceasta in momentul in care va iesi din sera. Timpul trecu repede si veni ziua cea mare. Ileana trecu cu bine de momentul transformarii, si dupa o noapte de odihna si multe analgezice, era gata de misiune. Plecare de dimineata devreme. Nu mai avusera nici unul voie sa discute cu nimeni. Echipele erau de cate 10 persoane. Erau 7 soldati si 3 cautatori. Dupa cum stia deja, soldatii responsabili cu paza Ilenei erau Alex si George. Desi si-o imaginasera cum va arata, baietii nu putusera sa-si stapaneasca uimirea. Era mica, frumoasa ca o papusa si vorbea ca si cum ar fi inghitit toata viata heliu.

La putin timp dupa, au iesit din sfera. Au trecut de toate filtrele si s-au trezit aproape fara sa-si dea seama afara.
Natura era intr-adevar impresionanta. La cam o suta de metri de locul unde se termina sfera incepea padurea. In departare se zareau munti. Comparativ cu ce poze vazusera prin carti, si-au dat seama ca sunt acoperiti cu zapada. Aerul proaspat de afara se dovedea a fi un stimulent suplimentar. Echipa era pregatita sa-si inceapa misiunea: uciderea reginei si distrugerea unui cuib aflat la 2 km distanta de pozitia lor. Toate celelalte cuiburi se aflau la distante mai mari de 10 km. Acesta era cel mai apropiat, deci prin urmare cel mai periculos si trebuia distrus imediat. Altfel, in scurt timp, intreaga zona urma sa fie contaminata in mai putin de o luna. Pornira la drum.
Profesorul primise vestea mortii ficei sale pe seara. Echipa ei fusese exterminata cu repeziciune. Informatiile pe care Centrul de Ofensiva si Supraveghere le primise de la aparatele de comunicatie erau suficient de concludente. Dupa cum se obisnuia, informatiile fusesera imediat trimise membrilor familiei sau a persoanelor de contact pe care membrii echipei le lasasera pentru astfel de situatii.
Ardeleanu merse acasa. Tot timpul se considerase pregatit si pentru momentul acesta. S-a dovedit ca nu era deloc asa. Plansese toata seara. Incerca sa isi revina si sa treaca peste de nenumarate ori, dar de fiecare data izbucnea iarasi in lacrimi. Simtea o dorinta puternica de a ucide el cu mana lui fiecare gandac din lume, de a-i executa pe fiecare in parte. Vroia sa-i faca sa sufere, isi dorea nespus sa auda ultimele sunete pe care le-ar fi scos acele fiinte. Ajunse sa stea sprijinit in maini si sa izbeasca furios cu pumnul in podea. Lovea si plangea. Si dintr-o lacrima a iesit un gandac. A crezut ca innebuneste incet, dar si daca era asa, ar fi fost o nebunie si mai mare sa nu-l omoare. Asa ca l-a strivit. Pentru o secunda a simtit ca a razbunat moartea Ilenei. Apoi, din urmatoarele lacrimi, mai iesisera cativa gandaci. Incepeau sa iasa pe unde oriunde gaseau un loc. Podeaua se umplu in curand, iar profesorul cazu si el mort. Vietatile incepura imediat sa consume tot in jurul lor si cresteau vazand cu ochii. Dupa ce terminara cu locuinta profesorului trecura la urmatoarea.
Vestea distrugerii orasului se raspandi cu repeziciune. Gandacii distrusesera tot din interior. Inca nu se stia cum intrasera, cum ramasesera nedetectati si cum de ajunsera sa fie atat de multi incat un oras intreg sa nu poata sa le faca fata. Existau prea putini supravietuitori: 2 femei, ambele insarcinate, reusisera in mod miraculos sa scape. Fusesera salvate si duse intr-un oras invecinat. Viata lor era nepretuita. Reprezentau viitorul, si faptul ca tocmai scapasera dintr-o astfel de situatie, constituia un motiv de speranta in plus.