o saptamana grea

De cand am scris ultima oara ceva in blog am avut de cateva ori idei pe care le consider bune, dar pe care, din lipsa de timp si inclinatie spre relax nu le-am mai reprodus. In fine, o sa incerc acum, chiar daca e tarziu si mi-e somn.

Am avut saptamana asta 2 intamplari in legatura cu metroul. Nu mai stiu exact cand, marti parca, la Unirii, de dimineata, au ajuns 2 metrouri in acelasi timp. S-a umplut efectiv toata statia si am stat permanent la coada ca sa schimb magistrala. Asa ceva nu am mai vazut niciodata, atata lume la un loc....Ceea ce mi s-a parut extrem de creepy a fost linistea. Erau extrem de multi oameni si totusi, era atat de liniste ca auzeai si caderea unui ac. Poate exagerez putin, dar la un moment dat, cersetorul care sta la capatul scarilor rulante in fiecare dimineata, a primit un ban, si am auzit, cand si-a bagat moneda in buzunar, cum se loveste de alte monezi. O mie de oameni si, totusi, o liniste mormantala. O mie de oameni si toti straini. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Foarte rar mai razbatea prin multime cate un "Vai, fata...". Si eu ma gandeam ca merita sa scriu despre asta. Merita sa spun ca oamenii si-au ingropat de mult civilizatia, la metrou. Au luat-o cu ei intre doua tunele si i-au dat-o degeaba unui cersetor. O mie de oameni si nimeni sa nu aiba nimic de spus. Fara prieteni si fara cunostinte, doar rece si impersonal. Toate astea pe langa mizeria aerului pe care il respiri si pe care cu siguranta l-ai mai respirat o data tot acolo. Pentru ca nici aerul nu pleaca din mormantul asta. Si partea care ma supara cel mai tare e ca am nevoie de cacatul ala. Daca nu as fii pus fata in fata cu altele si mai mari. Pana nu o sa invat sa injur 5 minute in continuu fara sa ma repet nu o sa renunt la metrou in favoarea masinii. Pentru ca in masina, daca nu injuri, te plictisesti, si eu inca nu am deprins aceasta arta. Sper sa nu renunt niciodata la metrou...

Acum al doilea lucru despre metrou nici nu mai merita mentionat. Poate alta data...

Ca sa revin la preocupari mai actuale, azi am fost la Hipo, targul de joburi pentru tineri profesionisti. Am fost blindat de pliante si programe si oferte inca de inainte sa intru in Sala Palatului. Oamenii nu pierd nici o secunda si in nici un caz vreun vizitator. Starea mea de spirit a fost in general buna. Nu am mers sa ma angajez, nici macar sa las un CV-u. Am mers doar de dragul de a ma plimba si de a nu-mi lasa un prieten sa se plimbe singur. Nu m-am barbierit. Nu am avut nici un CV la mine. Nu m-am imbracat elegant. Am avut un tricou rosu, vechi de vreo 5 ani, care inca imi vine. Blugii erau de vreo 3 ani. Perechea asta a fost o investitie pentru viitor. Cand mi i-am luat mi-erau largi asa ca nu i-am prea purtat. Acum imi vin la fix, mai ales pe talie, si lumea ma intreaba daca sunt noi...Am stat o vreme cu haina pe mine, pana mi s-a facut cald. Haina in sine e faina, dar merge mult mai bine asortata la un pantalon de stofa decat la blugi si tricou rosu. Imi pare rau ca nu am nici o poza...ma scutea de un paragraf. Ideea e ca toti cei care imparteau pliante prin multime se opreau la mine: o gramada de joburi si prezentari de companii. Si chestia e ca nu faceau asta cu toata lumea. Erau o gramada de oameni imbracati adecvat pentru interviuri acolo si totusi, astia se opreau la mine sa imi ofere joburi. Initial am dedus ca aveam figura de somer. Barba cred ca a fost de vine. Dupa ce m-am distrat putin pe tema asta am revenit la ganduri mai pasnice si am ajuns la concluzia ca tricoul rosu ma scotea in evidenta. Prefer sa cred varianta asta, mai ales ca inca nu m-am barbierit. De maine n-o sa mai cred nimic. Ultimul motiv care mi-a trecut prin minte e soarta. Soarta in general e plina de ironii. Asa am invatat de la inteleapta secolului trecut, Alanis Morisette. E ironic sa oferit joburi unui om care nu cauta ceva nou. Si o sa fie si mai ironic momentul in care o sa caut si n-o sa gasesc. Angajarile se fac tot timpul anului, mai ales primavara si toamna. Sincer, cine ar merge la interviu vara, la 50 de grade, cand fierbe asfaltul sub tine, imbracat in pantaloni si camasa? Sau iarna, pe viscol, cine s-ar incumeta sa se angajeze? Eu as astepta ghioceii....

Concluzia la care am ajuns e urmatoarea: pentru orice in viata exista un moment potrivit. Dupa cum spunea Chef: "Rememeber children, there is a time and place for everything...and it's called college".

Acum e timpul sa dorm.

p.s. - daca observati greseli gramaticale, nu ma anuntati. Nu ma intereseaza daca am tasta m in loc de n sau ceva de genul. Daca sunteti de-a dreptul ofensati si sunteti ferm convinsi ca acest articol contribuie la cresterea dobitociei de pe net, inaintati-va plangerii academiei. La academie, cu siguranta nu veti fi ignorat.

Noapte buna!!!!!!!!